O prietena mi-a spus ca numeste acest an “caleidoscopic”. Cu ganditoare tample intre palme, m-am cufundat in amintire de an.
Intens, controversat, surprinzator, introspectiv, curajos, asumat…acest an – existentiala piatra de hotar – a avut multe de spus. Unele lectii s-au invatat pe de rost iar o parte din intelesuri inca isi asteapta in etape descifrarea…printre alte zambete si incruntari.
2009 m-a invatat sa iubesc potrivirile si nepotrivirile: de OM, de CUVANT, de STARE si de NONCULOARE. Mi-a adus nopti mai scurte, zile mai pline, ganduri mai multe, autocunoastere, muzica altfel, ingeri si lumina. Am castigat o lupta cu mine insami.
Curand, la o secunda diferenta intre coordonate de timp, ma voi contura intr-un nume propriu mai increzator, mai frumos, suficient de inteligent, mai putin ezitant. Autentic L.
“Look my eyes are just holograms / Look your love has drawn red from my hands
From my hands you know you’ll never be / More than twist in my sobriety”
Candva mi-am facut aceasta promisiune: sa nu scriu despre oameni ci despre situatii si senzatii. Ma tin de cuvant si spun…daca trecutul doare, daca impresiile sunt consideratie lectii, daca negocierea trebuie sa fie un act constient…aleg INTROSPECTIA! Pentru ca stiu ca “Adevarul este pretutindeni, dar nu-l recunoaste decat cel care-l cauta.”
Din mers se vede mai bine cum trecutul se despleteste in raze si se risipeste in etern. Gandul bate din aripi, ca un ibis eliberat din egiptene falduri, atat de insetat de noul zbor. Pentru multi dintre noi este un drept castigat prin trecerea de ani cu rost!
In ceata de noiembrie ars, m-am reflectat si m-am desprins de ieri, de acum si de maine. Am devenit Toate si Niciuna… binecuvantata si revedicata in privire de culmi ce ma cheama. Am simtit-o ca pe o innobilare suprema in contraste si anotimpuri. Am auzit rostire de necuvinte , am atins murg inaripat si trairile din asfintit. Mai vie decat in clipirea zorilor de altadata, astept sa ninga.
E priveghiul unui DA. Azi sufletul rosu s-a frant obosit. Cu ploaie-n irisi, un inger trist priveste petece injumatatite: frumosi eroi cazuti pe-un camp prea mult udat. Au devenit impletire de cruci…Memento Mori!
Am admirat intotdeauna spiritul acelor oameni – regizori care-si construiesc visele din lut imaginar … cu o constiinciozitate si rabdare frenetice, vazandu-si cu fiecare dimineata finalitatea de gand, de traire, de scop.
Eu m-am trezit in vise, de parca ma asteptau de o eternitate….S-au configurat singure si m-au chemat la timpul lor, sa le umplu…soptindu-mi: Vino, iti apartinem! Pentru multi care cred in predestinare, ceea ce spun acum are logica, este ce trebuie sa fie. Punct. Pentru cei care lupta impotriva curentului…si numai ei stiu cu ce pret, aceasta afirmatie va fi luata sub beneficiu de inventar. Adica: unde este intentia ce sta la baza oricarei finalitati? Unde este cauza generata de propriile optiuni, demersuri si strategii?
Astazi si acum imi place cuvantul auriu. Ma duce cu gandul departe…la opulenta, mere coapte si spice in soare. La plete balaie si irisi verzi alergand sub ceruri fara cuvinte…Si pentru ca traiesc in aceasta dimensiune a tangibilului, si pentru ca ma hranesc cu energie curata….deja simt cum alte vise se nasc pentru mine in astral. Sunt acolo si ma asteapta tacute…sa ma revendice… la vremea lor, intr-o frumoasa curgere de timp. Demult, cineva imi spunea ca m-am nascut sa stau intr-o gradina si sa nu ma preocupe materia…sa pot fi eu insami mereu…intr-o continua creatie. I-am zambit atunci ursitoarei si i-am raspuns ca, de ma vrea… lumea aceea va fi a mea…si eu a ei.
Iubesc culorile, cadre pictate ce ne povestesc despre emotii arse. Le iubesc pentru ca dau o alta valenta unei flori, unui future sau unui asfintit. Intre alb si negru, culorile traiesc din propria lor diversitate. Ne arata sange, pamant, senin, apa adanca si paduri impletite.
E o zi de noiembrie, inca una care face parte din noi, si cu fiecare secunda se indeparteaza, iremediabil, intr-un trecut nostalgic. Iar Noi, prin fiecare bataie de inima, ramanem liant intre timpuri. Constienti ca prezentul este singurul care ne apartine cu adevarat!
Adevar si provocare!
Suntem in continua transformare de sine, e un proces al secundelor…firesc si imperceptibil. Ma intreb obsedant…oare cati oameni traiesc, cu adevarat, in si prin ei insisi? Cat sunt chintesenta si cat inseamna experiente interumane cristalizate in obiceiuri si tipare? Unde este granita dintre “EU-L meu nativ” si ceea ce devin prin ceilalti?
Cu acest buchet de ganduri, mi-am plimbat astazi pasii mult…in tacere. Pana cand am ajuns in fata oglinzilor ce dau raspunsuri mute. Prin irisi. Am simtit cum in jurul meu TOATE vor sa-mi dea din sinele lor. Zambind, le-am raspuns cu maini incrucisate, reticenta, intr-o ferma reactie de autoprotectie. Le-am spus ca nu ma vreau diluata. Vreau sa ma cristalizez din propria mea esenta si sa las urme adanci in fiecare oglinda. Sa le stiu si sa ma stiu “reflexii si umbre de mine”.
Si cu fiecare verb la persoana I singular, inteleg tot mai bine ce misiune grea avem …de a ramane…”eu cu mine”. Curati si nealterati de durere si instrainare. Constienti ca suntem, fiecare dintre noi o minune de vers ce-si asteapta deslusirea.
=> 
