Radiografie de suflet

=> 

Din mers se vede mai bine cum trecutul se despleteste in raze si se risipeste in etern. Gandul bate din aripi, ca un ibis eliberat din egiptene falduri, atat de  insetat de noul zbor.  Pentru multi dintre noi este un drept castigat prin trecerea de ani cu rost!

In ceata de noiembrie ars, m-am reflectat si m-am desprins de ieri, de acum si de maine.  Am devenit Toate si Niciuna… binecuvantata si revedicata in privire de culmi ce ma cheama. Am simtit-o ca pe o innobilare suprema in contraste si anotimpuri. Am auzit rostire de necuvinte , am atins murg inaripat si trairile din asfintit. Mai vie decat in clipirea zorilor de altadata, astept sa ninga.

Copil, vietate, apa, viziune…oglindite curat intre palme potrivite

E priveghiul unui DA. Azi sufletul rosu s-a frant obosit. Cu ploaie-n irisi, un inger trist priveste petece injumatatite: frumosi eroi cazuti pe-un camp prea mult udat. Au devenit impletire de cruci…Memento Mori!

Am admirat intotdeauna spiritul acelor oameni – regizori care-si construiesc visele din lut imaginar … cu o constiinciozitate si rabdare frenetice, vazandu-si cu fiecare dimineata finalitatea de gand, de traire, de scop.

Eu m-am trezit in vise, de parca ma asteptau de o eternitate….S-au configurat singure si m-au chemat la timpul lor, sa le umplu…soptindu-mi: Vino, iti apartinem! Pentru multi care cred in predestinare, ceea ce spun acum are logica,  este ce trebuie sa fie. Punct. Pentru cei care lupta impotriva curentului…si numai ei stiu cu ce pret, aceasta afirmatie va fi luata sub beneficiu de inventar. Adica: unde este intentia ce sta la baza oricarei finalitati? Unde este cauza generata de propriile optiuni, demersuri si strategii?

Astazi si acum imi place cuvantul auriu. Ma duce cu gandul departe…la opulenta, mere coapte si spice in soare. La plete balaie si irisi verzi alergand sub ceruri fara cuvinte…Si pentru ca traiesc in aceasta dimensiune a tangibilului, si pentru ca ma hranesc cu energie curata….deja simt cum alte vise se nasc pentru mine in astral. Sunt acolo si ma asteapta tacute…sa ma revendice… la vremea lor, intr-o frumoasa curgere de timp. Demult, cineva imi spunea ca m-am nascut sa stau intr-o gradina si sa nu ma preocupe materia…sa pot fi eu insami mereu…intr-o continua creatie. I-am zambit atunci ursitoarei si i-am raspuns ca, de ma vrea… lumea aceea va fi a mea…si eu a ei.

Iubesc culorile, cadre pictate ce ne povestesc despre emotii arse. Le iubesc pentru ca dau o alta valenta unei flori, unui future sau unui asfintit. Intre alb si negru, culorile traiesc din propria lor diversitate. Ne arata sange, pamant, senin, apa adanca si paduri impletite.

E o zi de noiembrie, inca una care face parte din noi, si cu fiecare secunda se indeparteaza, iremediabil, intr-un trecut nostalgic. Iar Noi, prin fiecare bataie de inima, ramanem liant intre timpuri. Constienti ca prezentul este singurul care ne apartine cu adevarat!

Adevar si provocare!
Suntem in continua transformare de sine, e un proces al secundelor…firesc si imperceptibil. Ma intreb obsedant…oare cati oameni traiesc, cu adevarat, in si prin ei insisi? Cat sunt chintesenta si cat inseamna experiente interumane cristalizate in obiceiuri si tipare?  Unde este granita dintre “EU-L meu nativ” si ceea ce devin prin ceilalti?

Cu acest buchet de ganduri, mi-am plimbat astazi pasii mult…in tacere. Pana cand am ajuns in fata oglinzilor ce dau raspunsuri mute. Prin irisi.  Am simtit cum in jurul meu TOATE vor sa-mi dea din sinele lor. Zambind, le-am raspuns cu maini incrucisate, reticenta, intr-o ferma reactie de autoprotectie. Le-am spus ca nu ma vreau diluata. Vreau sa ma cristalizez din propria mea esenta si sa las urme adanci in fiecare oglinda. Sa le stiu si sa ma stiu “reflexii si umbre de mine”.

Si cu fiecare verb la persoana I singular, inteleg tot mai bine  ce misiune grea avem …de a ramane…”eu cu mine”. Curati si nealterati de durere si instrainare. Constienti ca suntem, fiecare dintre noi o minune de vers ce-si asteapta deslusirea.

Doar asa, putem spune liber si pur: “iubesc”

De mica am iubit padurea, am cautat-o necontenit si am ales adesea sa ma pierd printre copaci… ca intr-un labirint fermecat in care EU nu am sa ma ratacesc niciodata.

Si acum, ca un ritual,  imi aleg cate un copac pe care sa-l iau in brate si sa-i daruiesc tot ce sunt. Este mereu senzatie unica, de chemare si intregire. Ma lipesc de el si ma ofer lui. Toata. Ii multumesc ca exista. Devin copac si reper.

Copacii. Traiesc in fiecare din ei…primavara ma inventez din nou iar toamna imi daruieste roadele reinventarii de sine. In octombrie abia nascut, stiu ca anul acesta frumos si greu m-a imbogatit mai mult ca niciodata.

Am devenit mai rezistenta la vant, am radacini mai puternice si sunt pregatita pentru inghetul de timp. Il astept!

Adevarata arta este precum marea. Cu fiecare val, aduce la mal ceva unic si pretios care ne imbogateste infinitul.

Am vazut recent un film care si-a lasat puternic amprenta asupra gandurilor mele. Acesta ecranizare se doreste a fi o radiografie dureroasa a vremurilor trecute in care cativa oameni se credeau Dumnezeu si imparteau dreptatea dupa bunul plac. O vreme meschina, in care sub umbrela puterii manipulau si omorau destine inca de la nastere. Fara resentimente sau constiinta, ci doar cu scuza suprema de a se fi nascut nobili. Am realismul sa afirm ca au fost si vor fi mereu oameni-interese care ne vor dirija directiile de viata, intr-o incercare perversa de manipulare a propriilor noastre vieti. E o lege nescrisa a ierahizarii sociale care, indiferent de secol, isi face mereu loc pentru a naste diferente sociale, puternici si slabi, invingatori si invinsi.

M-a revoltat intotdeauna violenta, in orice forma ar fi ea imbracata. Mai subtila sau mai evidenta, ea nu are nevoie decat de un impuls pentru a distruge tot ce atinge. Ne nastem cu ea (este o energie antagonica, alaturi de multe alte “daruri pandorice”) insa trebuie sa intelegem ca sentimentele de ura, razbunare, dispret, egoism sunt doar formula prin care alegem sa manifestam raul. Ce ma intristeaza acum e faptul ca avem un liber arbitru si habar nu avem ce sa facem cu el!

Cum reuseau oamenii in trecut sa aiba mai multa integritate? Erau valorile lor autentice sau se agatau de ele ca de niste colaci de salvare? Erau oare constienti ca dintre toate drepturile furate, demnitatea le ramane pana la ultima rasuflare? Puteau astfel, in nevinovatia lor, sa-si “accepte” si “primeasca” mai usor exilul sau decapitarea?

Ce ma insufleteste cu adevarat este faptul ca astazi putem sa spunem NU cand simtim ca devenim personaje intr-un teatru de papusi. Ma bucur si ma consider norocoasa ca traiesc in aceste zile, ca pot scrie aceste lucruri…si nu o fac pentru altii ci pentru mine, ca o forma suprema de manifestare a mea, a ceea ce reprezint eu ca entitate in descifrare de loc potrivit.

Si ce daca in alegerile mele gresesc uneori? Si ce daca asta aduce automat dupa sine conceptul de trecut? Consider ca ziua de ieri isi are meritul pentru ceea ce sunt acum. Daca sunt un om mai luminos, un om mai integru si mai ancorat in prezent, daca am valori care conteaza, inseamna ca mi-am invatat lectia. Inseamna ca toate adunate, bucurii si sacrificii, au fost cu un scop si ca am castigat pariul cu mine insami.

Am evoluat cu oameni si prin experiente. Da, am un trecut personal, ca fiecare dintre noi. Si zi de zi, adaug cu responsabilitate o noua fila la acesta. Am decis sa nu ma mai judec sau sa permit altora sa o faca. Erare humanum est.In deplina armonie cu Dumnezeu, sunt propriul meu crez, propriul meu tribunal si ma supun propriilor mele decizii de viata. Nu sunt doar un spectator ci regizorul propriei mele vieti. E un drept castigat.

Va invit pe toti sa vedeti acest film: The Other Boleyn Girl (2008). Haideti sa ne bucuram de adevaratele povesti si sa privim natura umana cu ochii mintii si ai sufletului!

E noapte tarzie, fara stele. Luna s-a ascuns si ea dupa nori si privind la cerul gol ma intreb oare ce fac ingerii acum. Cine le ingrijeste aripile obosite dupa atata zbor? Dupa atatea misiuni in care ne ating visele si ne transforma intunericul in lumina…oare se duc acasa?

Ma intreb cati dintre noi au daruit un inger celor dragi. Ca sa-i insoteasca oriunde ii poarta pasii si sa le deschida drumul si gandurile. Sa-i protejeze in tacere si sa le aminteasca mereu de cel care l-a daruit.

Intr-o lume materialista, cand majoritatea oamenilor alearga dupa avere, eu imi fac o promisiune si rugaciune in acelasi timp. Am sa aleg ingeri si am sa-i daruiesc din tot sufletul tuturor celor care cred eu ca au nevoie de o speranta, de un gand bun si de un zambet din inima.

Sunt dupa un drum lung si anevoios, in care m-am oprit de multe ori, m-am intors uneori dar am cautat mereu adevarul. M-am framantat, am visat, am analizat, am plans si sperat ca voi lua decizia potrivita. Nu refugiul in lumea apelor, nici apusurile tarzii sau diminetile insingurate mi-au dat raspunsul. Ci eu insami, a izbucnit din mine neanuntat, ca un vulcan ce mocnea si cauta iesirea.

Dupa atatea lupte interioare, dupa atatea ecouri de intrebari invat, din nou, ca viata merge inainte… Sunt din nou o Pasare Phoenix.